Şi parcă ieri eram copilul cu nasul îngheţat din troiene care nu intra în casă până nu era murat de ud…

Chiar dacă zăpada îngreunează traficul iar trenurile poposesc mult întârziate în gări mici şi mari, încălzite doar de cafele şi ceaiuri aburinde, sorbite de oameni ce  visează cot la cot către un alt tren, iarna are un farmec alecsandrian, bogat în scorţişoară, portocale şi o felie sau mai mult, de dragoste rotundă, plină de noi, cei nu tot timpul calmi, buni şi mult mai des ieşiţi din fire şi nu doar din cele de satin…

Să ne amintim de semnificaţia unui dar şi să-i anulăm preţul, să oferim bunătate şi să primim zâmbete, să alegem dragostea şi atât. Eu unul nu vreau mai mult.

… aş mai vrea totuşi, milioane de fulgi de nea!

Pace nouă, tuturor!

   Inca mai sper si visez la zile in care serviciul e o relaxare, nu un stres si un factor ce iti mananca timpul si viata…

Stiu insa ca noi, intr-o clipa impreuna, traim si avem ceea ce altii nu au reusit si nu reusesc sa aiba o viata intreaga! …asta ma linisteste oarecum! : )

 …pentru tine, chiar daca nu substituie clipele pierdute…:) T. I.

  Sunt convinsa ca iti va placea aceasta melodie, cel putin la fel de mult cat mi-a placut mie!:) Si chiar daca nu o vezi decat peste cateva zile (saptamani), cand vei veni acasa, am sa astept cuminte reactiile tale! :*

Făcusem câţiva paşi pe potecuţa îngustă când a început să picure. Ca de obicei Bobiţă, căţelul vecinilor şi amic cu mine, o luase înainte, întorcand deseori capul să vadă dacă nu cumva schimb direcţia. Cunoştea drumul pâna la Vila Melcilor dar ştia că uitam de mine uneori şi întârziam pe la vreun colţ de stea, holbându-mă nesăţios şi atunci mă lătra încercând să mă grăbească, cu gândul la osul ce avea să-l primească, ajunşi.

La fosta cale ferată, pe şinele bătrâne din linia veche, o lumină verde, fosforescentă.Nu apuc să mă întreb ce e că aud imediat şuierături de tren.Râd de unul singur…da, da …tren pe aici. O fi vreo maşină cu claxon modern. Cu fum pe nări apare o siluetă de locomotivă. Asta-i bună! Îl caut din priviri pe Bobi dar e atâta fum! Lânga mine opreşte un trenuleţ ce pare din alte timpuri poate chiar primul model inventat. Opreşte încet şi un tânăr zâmbitor, îmbrăcat ciudat( ce-mi pare demodat), mă salută, servil :

-Scuzaţi întârzierea, sire!

Apoi şoptit:

-Stimabilul Min a adormit …iar. Geaba l-am tot scuturat, greu a fost să-l trezesc iar după bombăniturile lui nu te spală nici toată Apa… Hmm, aşadar am întârziat puţintel! Urcaţi, trebuie să pornim în grabă pentru că altfel nu’i chip să prindem ornicul de 5, la Palat.

Bâjbâi în buzunare după telefoane şi când găsesc unul, apelez numarul soţiei. Nu răspunde dar îmi scrie imediat,  mesaj:

-Te sun imediat, ud florile!

Tânărul aşteaptă. Pare nevricos. Nu mai înţeleg nimic şi mă răstesc la el:

- Mă piciule! Nu îmi surâd glumele proaste. Hai, tunde-o până nu mă enervez mai abitir!

Fusesem cam dur însă speram să îl alung şi oarecum să dispară şi trăsura aia medievală de pe şine. Aşa bizar mă simţeam, încât m-am ciupit să văz dacă e real. Era!

Gândurile fugeau năpraznic. Îmi vorbeşte cu “sire”. Ce l-o apucat? Treningul meu nu era deloc frac sau costum elegant iar pe cap nu   aveam pălărie ci şapcă. Şi adidaşi nu pantofi de lac. Hmm, e ciudat omu dar ciudat e şi trenul! ce mă fac???Da, ştiu! Zic o rugăciune şi închid ochii!Mna, dar ăia tot acolo. Carevasăzică pe unde scot cămaşa?Mă învăluie o ceaţă şi respir greu.

-Urcaţi sire! Vine vântul turbat! Vă roggggggggggggggg!

O creatură fioroasă venea val-vârtej, aşadar am urcat pe negândite.Trenul a pornit în trombă şi chiar mă surprindea că pt un tren atât de antic avea atâta forţă. Intru în vagon şi ce văd? Bobi întins comod citea ziarul. Doamne! Am înnebunit??? Iau telefonul dar evident nu e semnal. Mă aşez obosit. Tânărul se aşează şi el asteptând parcă comanda mea. Vreau să dorm, îi spun. Trezeşte-mă te rog în prima staţie, o să cobor din nebunia asta. …

Foto : prozadetramvai.wordpress.com

Căci atunci te bucuri de lucrul mâinilor tale, eşti fericit şi îţi merge bine.

Nevastă-ta este ca o viţă roditoare înlăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale.

Aşa este binecuvântat omul care se teme de Domnul.

Să te binecuvânteze Domnul din Sion, să vezi fericirea Ierusalimului, în toate zilele vieţii tale,

şi să vezi pe copiii copiilor tăi!

Pacea să fie peste Israel!

Foto : google imagini

Dezbracă-mă de file             

Şi ia-mă de pe gânduri.

Lipeşte-mă de tine,

Adună-mă în rânduri.

Culege-mi roua toată

Pe barbă mi-o aşează.

Alungă-mi tot urâtul

Din nori tu îmi dansează.

Atinge-mă cu şoapte,

Tu- tandra involută,

Preţioaso -mă sărută!

O să îţi recit cu taste răguşite o poezioară dragă, de-a maestrului Nichita. Tu ia-mi tremurul din suflet şi transformă-l în vals pe ăst “Cântec :

E o întâmplare a fiinţei mele:

şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi

ce despart fluviul rece de delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma fericire, în sus, şi izbeste-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloana sau altceva

mult mai înalt, şi mult mai curând.

Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsa spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt.”

Cuvintele au trebuinţă de dragoste! Asta am înţeles, iubindu-te…

Şi zboară ea, rara avis – deasupra sufletelor noastre. Cu ochii nemărginirii aş vrea să o cuprind. E prea sus… e bine. Cred asta aşa cum cred în Dumnezeu şi în celălalt eu – minunea mea de omuleaţă cu lacrimi cafenii, care îmi insuflă cu glas blând că nu trebuie să scriu neaparat trist . Are dreptate doar că nu ştiu ce aromă şi culori vor avea aceste aşezări de cuvinte.

Pe un petec de inimă şade un zâmbet.

S-o onorăm, noi cei care am cules din petalele frumuseţii ei.

Pace şi zâmbet!

Te iubim, Fată ce zâmbeşte!

“Nu putem prinde pe Dumnezeu în nici o definiţie. Noi folosim nume pentru El, ştiind că aceste nume nu I se potrivesc. Maximul ce putem spune despre El este că El este. Adică dincolo de Care nu se poate concepe nimic mai măreţ.”

Cu ploaia de mana. Asa imaginam clarul de luna, goana prin stele si feliile discrepante de prezent. Pictam sau incercam vopselurile…? Se prea poate ca am uitat. Da, mi se intampla des… uitarea!

       Pasamite, plimbarea la Stejarel mi-a furat din concentrare. M-a inghesuit muza si n-a fost chip sa ma impotrivesc toanelor ei. De ce sunt domne’ atat de slab? Ba nu sunt. Dar ma transpira gandul ca pierd nasterea unei culori si atunci devin agitat, febril, ingandurat.

       Imi graseia vantul in jurul penelului ametindu-l. Jonglam ideativ oferindu-I un loc in cubismul celoralte personaje, barbar razand,inchipuindu-mi-l sirag de puncte suspendate la o fereastra sau un colier de perlute albe la gatul unei printese …de caramel. Dar s-a razbunat jupanul, furandu-mi panza pe care-l torturasem. Si-am alergat. Nu se explica insa cum am aterizat fortat tocmai la picioarele feei. Cauta ceva in iarba si m-a gasit pe mine. N-a prea incantat-o, caci mi-a trantit o privire fumigena. Confuz, am ingaimat un salut pe care nu mi-l mai amintesc. Cand i s-a dispersat ceata oculara am observat ca e plina de pistrui. Nu m-am abtinut si mi-a umblat gandul la vantul desenat de mine adineauri in punctuletele colier, si-am ras, gasindu-l sub forma de pistrui.

       Pe ea n-a amuzat-o. De unde sa stie ca avea un boem in compania-i? A strans ceva la piept si apoi a plecat, dreapta, cu nasul in tariile cerului. M-am ridicat prafuit, bombanitor:

-Nu am nimic, multumesc…mda!

       Bucati de rasete subtiri si un glas ce-mi ducea gandul la ciocolata cu menta:

- Barbatii, bieti copilasi! La revedere, zburator de sol!

Cu fum in nari i-am tintit buclele aurii, inelate.

- Impielitato!

       De atunci uit. De mine, de tot! M-a fermecat afurisita!

II. ZAMBETELE DIN IARBA

       Ma trezisem in zori sa pozez culorile diminetii. Dintotdeauna m-au fascinat diminetile, ivite de sub cortina zorilor, dand binete vietii. Uimitor cum nu se plictisesc rutinate in acelasi ritual. Doar oamenii se plictisesc repede. Hmm, eu nu am vazut animale, pasari sau plante, plictisite. Cat despre dimineti… ador sa dau mana cu zorile! Fiecare dimineata are un alt chip. Astazi nu sunt hotart ce chip sa-i atribui. Poate dupa ce-mi beau cafeaua o sa am mai multa imaginatie. Atata liniste!

       Nu ma mai intreb de ce am parasit Orasul. Niciodata nu m-am simtit liber acolo. Au fost si momente de fericire. Cel mai mult mi-a placut studentia. Artele frumoase mi-au generat aerul necesar pentru a supravietui intr-o mare de oameni, masini, betoane… Tanjeam dupa ceva. Mama m-a inteles si m-a sprijinit in nebunia de-a ma muta pe Munte. Cu tata a fost mai dificil. Ma voia acolo unde se misca lumea, un celebru. Eu m-am vrut simplu. El e inca suparat pe nepasarea mea. Detest scenariile vietii in care esti programat de mic sa faci aia si aia, adicatelea ce le place lor! Cand devenisera oameni atat de superficiali ? Nu toti, stiu ! Inca exista oameni adevarati. Pentru gandul asta se merita sa zambesc !

- Haideti, haideti leneselor !

       Un glas. O amintire. O necunoscuta devenita dor.

       Trei tinere isi facura din neant aparitia. Una dintre ele era glasul pe care mi-l inchipuisem des ca-l reaud de atunci, din Campia Stejarelului. Aparitia lor m-a jenat. Stingherit, am sarit din hamac, comodul meu amic, locul visarilor mele cele mai dese.

       Fetele s-au apropiat fara mare sinchis.

      Le salut nepasator.

-‘Neata! ‘neata! raspunsera.

-Credeam ca nu e nimeni la cabana, suiera Pistruiata.

-Nu va faceti griji, sunt doar eu…de vreti puteti ramane.

-Multumiiim! reactionara doua, caci a treia era imbufnata. Nu mai e nevoie sa explic care.

-Eu sunt Mihai…

-Adelina, Ilinca si Tamara, facu prezentarile cea mai indrazneata.

- Poftiti, intrati !Dar nu aveti bagaje ?

       Pistruiata prinse glas si explica scurt cum li se stricase masina mai jos la povarnis. Indrumate de un oier au ajuns la cabana. Aveau cheia de la tanti Amara si nu se asteptau sa fie inchiriata altcuiva.

Privind-o cum povesteste,incurcata, m-am amuzat teribil. Cumva ma simteam razbunat.

- De ce ranjesti, domnule ? replica oprindu-se din sirul exlicatiilor, Tamara. Era furioasa.

-Imi cer scuze, Pis…domnisoara! M-a amuzat situatia, nu am vrut sa fiu indolent. Matusa Amara nu stie ca sunt aici altfel nu inchiria cabana. Vrui sa continui dar m-am oprit, considerand ca nu am de ce sa dezvalui unor necunoscute framantarile care ma impinsera aici.

- Intrati. Camerele de jos sunt libere. Eu stau la mansarda.

       Dupa o dezbatere fulger, fetele hotarara ca e mai intelept sa accepte oferta si sa ramana, deoarece nu aveau alternativa.Vor suna la un service si poate pana pe inserat le va fi reparata masina…

       Mi s-a parut ca am visat. Sa fie chiar Pistruiata ? Glasul necunoscut ce-mi cantase la fereastra sufletului  capatase nume : Tamara. Cuprins de-o fericire noua, mi se paru ca in locul unde calcase ea au rasarit zambete. Dimineata avea chipul ei si tot ale ei erau zambetele din iarba.

   va urma…