Archive | octombrie 2011

Ceaţă, romanţă şi mandarini

Capitolul 1

Făcusem câţiva paşi pe potecuţa îngustă când a început să picure. Ca de obicei Bobiţă, căţelul vecinilor şi amic cu mine, o luase înainte, întorcand deseori capul să vadă dacă nu cumva schimb direcţia. Cunoştea drumul pâna la Vila Melcilor dar ştia că uitam de mine uneori şi întârziam pe la vreun colţ de stea, holbându-mă nesăţios şi atunci mă lătra încercând să mă grăbească, cu gândul la osul ce avea să-l primească, ajunşi.

La fosta cale ferată, pe şinele bătrâne din linia veche, o lumină verde, fosforescentă.Nu apuc să mă întreb ce e că aud imediat şuierături de tren.Râd de unul singur…da, da …tren pe aici. O fi vreo maşină cu claxon modern. Cu fum pe nări apare o siluetă de locomotivă. Asta-i bună! Îl caut din priviri pe Bobi dar e atâta fum! Lânga mine opreşte un trenuleţ ce pare din alte timpuri poate chiar primul model inventat. Opreşte încet şi un tânăr zâmbitor, îmbrăcat ciudat( ce-mi pare demodat), mă salută, servil :

-Scuzaţi întârzierea, sire!

Apoi şoptit:

-Stimabilul Min a adormit …iar. Geaba l-am tot scuturat, greu a fost să-l trezesc iar după bombăniturile lui nu te spală nici toată Apa… Hmm, aşadar am întârziat puţintel! Urcaţi, trebuie să pornim în grabă pentru că altfel nu’i chip să prindem ornicul de 5, la Palat.

Bâjbâi în buzunare după telefoane şi când găsesc unul, apelez numarul soţiei. Nu răspunde dar îmi scrie imediat,  mesaj:

-Te sun imediat, ud florile!

Tânărul aşteaptă. Pare nevricos. Nu mai înţeleg nimic şi mă răstesc la el:

- Mă piciule! Nu îmi surâd glumele proaste. Hai, tunde-o până nu mă enervez mai abitir!

Fusesem cam dur însă speram să îl alung şi oarecum să dispară şi trăsura aia medievală de pe şine. Aşa bizar mă simţeam, încât m-am ciupit să văz dacă e real. Era!

Gândurile fugeau năpraznic. Îmi vorbeşte cu “sire”. Ce l-o apucat? Treningul meu nu era deloc frac sau costum elegant iar pe cap nu   aveam pălărie ci şapcă. Şi adidaşi nu pantofi de lac. Hmm, e ciudat omu dar ciudat e şi trenul! ce mă fac???Da, ştiu! Zic o rugăciune şi închid ochii!Mna, dar ăia tot acolo. Carevasăzică pe unde scot cămaşa?Mă învăluie o ceaţă şi respir greu.

-Urcaţi sire! Vine vântul turbat! Vă roggggggggggggggg!

O creatură fioroasă venea val-vârtej, aşadar am urcat pe negândite.Trenul a pornit în trombă şi chiar mă surprindea că pt un tren atât de antic avea atâta forţă. Intru în vagon şi ce văd? Bobi întins comod citea ziarul. Doamne! Am înnebunit??? Iau telefonul dar evident nu e semnal. Mă aşez obosit. Tânărul se aşează şi el asteptând parcă comanda mea. Vreau să dorm, îi spun. Trezeşte-mă te rog în prima staţie, o să cobor din nebunia asta. …

Psalmul 128

Ferice de oricine se teme de Domnul, şi umblă pe căile Lui!

Căci atunci te bucuri de lucrul mâinilor tale, eşti fericit şi îţi merge bine.

Nevastă-ta este ca o viţă roditoare înlăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale.

Aşa este binecuvântat omul care se teme de Domnul.

Să te binecuvânteze Domnul din Sion, să vezi fericirea Ierusalimului, în toate zilele vieţii tale,

şi să vezi pe copiii copiilor tăi!

Pacea să fie peste Israel!

Foto : google imagini

Creionează-mă

Dezbracă-mă de file             

Şi ia-mă de pe gânduri.

Lipeşte-mă de tine,

Adună-mă în rânduri.

Culege-mi roua toată

Pe barbă mi-o aşează.

Alungă-mi tot urâtul

Din nori tu îmi dansează.

Atinge-mă cu şoapte,

Tu- tandra involută,

Preţioaso -mă sărută!



La Mulţi Ani, dragostea mea!

 Eschimoşii au 52 de cuvinte pentru a exprima cuvântul “zăpadă”, atât de drag lor. Cum ar fi să existe o infinitate de cuvinte pentru dragoste?

O să îţi recit cu taste răguşite o poezioară dragă, de-a maestrului Nichita. Tu ia-mi tremurul din suflet şi transformă-l în vals pe ăst “Cântec :


E o întâmplare a fiinţei mele:

şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi

ce despart fluviul rece de delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma fericire, în sus, şi izbeste-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloana sau altceva

mult mai înalt, şi mult mai curând.

Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsa spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt.”

Cuvintele au trebuinţă de dragoste! Asta am înţeles, iubindu-te…