Un zâmbet. O fată. Bunătate revărsată în fiecare făptură şi plantă cu care îşi împletea timpul. Radia şi nimic n-a înfrânt-o căci a plecat cu seninătate să împartă zâmbetele-i frumoase acolo unde a fost chemată…
Şi zboară ea, rara avis – deasupra sufletelor noastre. Cu ochii nemărginirii aş vrea să o cuprind. E prea sus… e bine. Cred asta aşa cum cred în Dumnezeu şi în celălalt eu – minunea mea de omuleaţă cu lacrimi cafenii, care îmi insuflă cu glas blând că nu trebuie să scriu neaparat trist . Are dreptate doar că nu ştiu ce aromă şi culori vor avea aceste aşezări de cuvinte.
Pe un petec de inimă şade un zâmbet.
S-o onorăm, noi cei care am cules din petalele frumuseţii ei.
