Archive | septembrie 2009
Adam
Cu toate că se afla in rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i lipseşte.
Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune
Încât chiar in clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sîni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Eva răsărise in faţa lui.
Tocmai işi scosese oglinjoara
Si se ruja pe buze.
“Asta e viaţa!” – a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se intorcea cu spatele
Sau pleca la piaţa după aur, smirna si tămîie
Adam scotea la lumină o nouă cadînă
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creaţie deşanţată a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieşte
Si l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.
Marin Sorescu
Ioan 5:14
Îndrăzneala pe care o avem la El este că , dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.
Bună dimineaţa, duminică a lui viniceriu!
(imagine preluata de pe google- imagini)
Emily Dickinson : Eu nimeni sunt! Tu cine eşti?
Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie?
Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie?
Suntem deci o pereche? Taci, nu spune!
Pe dată ar afla o întreagă lume -
Ce jalnic este – Cineva - să fii!
Ce public – ca un Brotac – în zarvă multă
Orăcăindu-şi numele – pe cînd
În admirare – o Mlaştină îl ascultă!
(traducere de Ileana Mihai Stefanescu)
…poeziile enigmaticei poete americane sunt unice perioadei în care a scris : linii scurte, titluri de obicei lipsă, rima oblic ( jumătate rimă), totodată şi folosirea neconvenţională a semnelor de punctuaţie. Aproape imposibil de tradus.
O femeie puternică, voit ieşită din planul de a fi persoană publică. A scris fară dorinţa de a fi editată. Neconvenţională şi derutantă pentru mulţi, a fost diferită atât în scris cât şi în maniera de a trăi. Şi-a impregnat propirul idiolect. Se îmbraca in alb. Scria scrisori fascinante, asa cum işi scria si versurile. Era insoţită mereu de un dicţionar Webster. Citind-o, iţi dă imbold să gândeşti. Te poţi plimba în literatura ei ca într-un alt univers. Vrei să o reciteşti. A cutezat să fie “Nobody” pentru a fi “Cineva.“
Din umilul meu punct de vedere , literatura americană începe cu Emily Dickinson …
Surse:
http://www.agonia.net/index.php/poetry/133916/index.html?newlang=ron
Legendele Curcubeului
”Aş fi vrut să nu cunosc explicaţia ştiinţifică a curcubeului.” (Vasile Ghica)
Unul dintre cele mai fascinante fenomene optice, o întâlnire a razelor solare cu picăturile de ploaie : curcubeul. Este reprezentarea perfectă a principiului legii percepţiei luminii , conform calculelor lui Isaac Newton de la jumătatea secolului al xvii-lea. Adicătelea : lumina soarelui intră în interiorul picăturilor de ploaie care, la fel ca o oglindă, trimit apoi lumina către ochiul observatorului, sub forma diverselor culori care sunt refractate sub diferite unghiuri. Şapte sunt culorile dominante (deşi el conţine o infinitate de culori) : roşu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo şi violet . Pentru o reţinere mai uşoară a ordinii culorilor din spectrul vizibil apare acronimul ROGVAIV. Se manifestă prin apariţia pe cer a unui spectru de forma unui arc colorat(când într-o parte a acestuia plouă iar în cealaltă soarele străluceşte). Observatorul trebuie să fie poziţionat cu spatele la soare. Seara când observăm un curcubeu acesta va ocupa poziţia estică, in direcţia in care este ploaia, iar in spate (spre vest) cerul este senin. Opozit serii, curcubeul “de” dimineaţă va apărea poziţionat vestic către zona cu ploaie. Pentru culoarea roşie unghiul este de 42° faţă de raza de lumină, pentru lumina violet unghiul este de 40°. Astfel, lumina care paraseşte picătura de apă este dispersata intr-un spectru de culori de la roşu la violet. De vreme ce observăm o singura culoare provenind din fiecare picatură, este nevoie de nenumarate picături de ploaie (fiecare refractând si reflectând lumina inapoi spre ochii nostri, la unghiuri usor diferite) pentru a produce culorile stralucitoare ale “curcubeului primar”.
Adeseori, deasupra curcubeului primar , poate fi văzut un al doilea curcubeu (secundar), avănd culorile poziţionate invers. Fenomene asemanatoare curcubeului au loc si in alte conditii, de exemplu cu lumina lunii (sau orice alta sursa de lumina) in loc de soare, cu picaturi de apa provenite de la spargerea valurilor, fantani arteziene, cascade, stropitori etc., cu alte lichide in loc de apa ori cu obiecte solide si transparente (sticla, polistiren etc.) in forma sferica , etcaetera
Omenirea şi curcubeul
Mitologia românească : “Divinizat ca atare în zonele mitologice cu ploi abundente, simplu simbol în regiunile pluviale moderate, absent în mitologia populaţiilor pentru care ploaia este un fenomen rar sau necunoscut, curcubeul e considerat mai ales legătura divină dintre cer şi pământ. La noi, curcubeul are semnificaţii variabile: zmeu, balaur, sorb (care soarbe apa mării sau a râurilor), dar şi brâu cosmic (Brâul Pământului, Brâul Maicii Domnului), cu funcţia opririi ploii” .
“Curcubeul se vede un cerc mare pe cer care iese dintr-o apă mare la un capăt şi celălalt capăt este în altă apă mare.
Sobeşte din amândouă apele. Se vorbeşte că sorbeşte până se umflă şi atunci se ridică şi se varsă ploaia din curcubeu. La noi be din apa Vişeului şi din Iza. Sorbeşte cât îi trebuie în amândouă capurile. După ce s-a umflat atunci s-a desfăcut şi zice că plouă.
Ziceau bătrânii, aşa, când se uitau la culorile acelea şi vedeau din care-i mai multă. Dacă este verde multă culoare ziceau că-i fânaţă şi va fi iarbă multă, de-i galben îi grâu mai mult. De-i roşu e porumb mult în anul acela. Atunci zice că se face mălai mult.”
Vechiul Testament : “Dumnezeu îi arata lui Noe un curcubeu ca semn de îndurare pentru omenire, după Potop.”
O legendă kenyană spune că “Dumnezeu a creat două curcubee, unul bărbat şi celălalt femeie, ambele trebuiind să lucreze împreună pentru a opri ploaia.”
Incaşii credeau despre curcubeu ca “era un dar de la Zeul Soare.”
Arabii vedeau curcubeul “ca pe o tapiţerie cerească ţesută de vântul ce bătea dinspre sud.”
Potrivit unei credinţe populare poloneze “îngerii lăsau aur la capetele curcubeului, dar numai un om gol pusca il putea găsi.”
Atât înţelepţii Norse cât şi cei din tribul Navajo spuneau ca ” arcul multicolor ce se forma pe cer era un pod între cer şi pământ.”
O poveste malayeziană spune că “un curcubeu marchează sfârşitul unei perioade cu ploi torenţiale sau una în care s-au petrecut mari nenorociri.”
Asemeni zicalei marinăreşti care spune ca “atunci când cerul nopţii este rosu,vremea va fi frumoasa a doua zi, acelaşi lucru prevesteşte şi curcubeul ce apare în timpul nopţii.”
Indienii Picior Negru denumesc curcubeul “pălăria ploii, undiţa bătrânului sau lasso-ul.”
Indienii Shoshoni cred că ” bolta cerească este o cupolă de gheaţă de care curcubeul, care este un şarpe gigantic, îşi freacă spinarea, iar particulele de gheaţă ce se desprind de pe cupolă în acest timp, vor reveni înapoi pe pământ, iarna sub formă de zăpadă, iar vara sub formă de ploaie.”
Indienii Mojave din Arizona considerau curcubeul “o succesiune de practici magice de care Creatorul avea nevoie pentru a face ca ploaia să se oprească. Dar pentru a pune capăt unei furtuni violente era nevoie de întreaga paletă de culori.”
Indienii nord-americani credeau despre curcubeu că “era Calea Sufletelor, interpretare pe care o întâlnim la multe alte popoare.”
In mitologia africană se crede despre curcubeu ca “este un şarpe uriaş ce iese la păscut după ploaie, şi care va devora pe nefericitul pe care îl va întâlni în cale.”
Pentru finlandezi şi laponi curcubeul era “secera sau arcul zeului Tunetului, un iscusit arcaş a cărui săgeată era fulgerul.”
O tradiţie medievală germană considera că “înainte cu patruzeci de ani de sfârşitul lumii nu va mai apare curcubeul de aceea oamenii se simţeau mângâiaţi ori de câte ori vedeau curcubeul pe cer.”
Există un mit germanic în care curcubeul este “vasul în care Divinitatea a folosit-o atunci când a colorat penajul păsărilor.”
Peruvienii primitivi aveau atâta veneraţie pentru curcubeu încât “stăteau muţi pe întreaga durată cât acesta rămânea pe cer.”
Pentru japonezi curcubeul este „podul plutitor al cerurilor”.
Băştinaşii din Noua Zeelandă credeau că “şefii de trib decedaţi se foloseau de curcubeu pentru a ajunge în noua lor locuinţă din ceruri.”
Unii budisti sustin ca “culorile reprezinta cele sapte planete sau cele sapte regiune majore ale terrei.”
În unele regiuni din Franţa, curcubeul se numeşte „podul Sfântului Duh”, iar în multe regiuni este numit „podul Sfântului Bernard sau a Sf. Martin, sau a Sf. Petru. Pelerini basci îl numeau „puente de Roma” (podul de la Roma). Uneori, însă, era numit Croix de St. Denis (Crucea Sf. Denise) sau a Sf. Leonard, sau a Sf. Bernard, sau a Sf. Martin). În Italia numele de arcu de Santa Marina este un nume relativ familiar.
În alte zone ale Franţei curcubeul se mai numeşte “la porte de St. Jacques “(poarta Sf. Jacques), iar calea lactee este numită „ chemain de St. Jacques” (Calea Sf. Jacques). În Suabia şi Bavaria “sfinţii coboară din cer pe pământ pe curcubeu; în timp ce în Polinezia curcubeul este chiar calea zeilor.”
În traditia islamica se spune ca “curcubeul cuprinde doar patru culori – rosu, albastru, verde si galben, reprezentând cele patru elemente.”
În Alpii Austriei, se spune că “sufletele celor drepţi urcă pe curcubeu spre cer.”
Miturile hawaiene şi polineziene “îl descriu ca pe calea spre lumea superioară.”
O credinţă ebraică spune că “dacă Yahwe îşi lasă de-o parte arcul şi îl agaţă de nori, acesta este semn că i-a trecut mânia.”
Pentru groelandezi “curcubeul este tivul hainei divinităţii.”
In Asia Centrală şi de nord se spune despre curcubeu că “este o cămilă care poartă pe spate trei oameni, primul bate la tobă, şi este tunetul, al doilea flutură o eşarfă- fulgerul, iar cel de-al teilea trage căpăstrul făcând astfel ca apa (ploaia), să curgă din gura cămilei.”
Pentru vechii galezi “curcubeul era jilţul zeiţei Ceridwen.”
În literatura clasică a antichităţii, curcubeul personifica pe zeiţa Iris. În Grecia Antică, unde toate fenomenele naturale erau personificate, întruchipând zei sau zeiţe, curcubeul era zeiţa Iris: nepoata lui Oceanus (oceanul), fiica lui Thaumas (Zeul minunii) şi a Oceanidei (Electra); soţia lui Zephyrus (Vîntul de apus). Caduceul pe care-l poartă indică faptul că zeiţa avea puteri tămăduitoare, schimbându-şi uneori identitatea cu cea a lui Hermes sau Mercur.
„ Era mesagera cerurilor, ce zbura cu viteza vântului de la un orizont la celălalt, şi chiar în străfundul mării. Prin curcubeul de pe cer, Iris arăta oamenilor calea pe care o străbătuse de la un capăt la altul al boltei cereşti, pentru ai ajuta, aripile şi hainele ei colorate fiind impregnate de lumina soarelui.”
Frecvent, curcubeul este asociat cu numele Căii Lactee. Numele Căii Lactee în arabă se traduce prin Poarta Cerului, iar în rusă curcubeu înseamnă „poarta cerului”. În alte zone “curcubeu” se spune Poarta Raiului; sau se crede că este o rază de lumină ce cade pe pământ atunci când Sf. Petru deschide poarta raiului.
Alte culturi afirma ca spectrul unui curcubeu numara sute sau chiar mii de culori.
Iată câteva din preaplinele legende ale omenirii…
http://curcubeu.ro/index.php?artid=37/
http://www.globusz.com/ebooks/AntologieFolclor/00000021.htm
http://vremea.meteoromania.ro/taxonomy/term/151
V. Kernbach – Dictionar de mitologie generală (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989)
”Sunt un bărbat ciocolatiu
Şi-mi place ploaia albă;
Ne dăm întâlnire câteodată
Şi dansăm pe un curcubeu. “
Kapnobatai
Eugen Lovinescu
Nimic nu leagă mai mult pe oameni, mai mult decât conştiinţa unui trecut comun.
Naum 1:7
Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El.
Ofrandă unui Zâmbet
Prolog
Adeseori necesităm mult prea puţin pentru a dobândi fericirea. De ce uităm asta atât de des?
Am învăţat că zâmbetul poate vindeca.
Am realizat că poţi zâmbi unui timp trecut, ascuns într-un cotlon al sufletului, şi că te poţi întoarce acolo din când în când pentru a-i surâde şi a şopti tot ce a luat forma dorului.
Şi mai greu am învăţat să nu o mai plâng.
Am lăsat ploile să-mi şteargă urmele apăsate pe inimă.
Am reuşit să cuceresc escaladările spre surâsuri.
Totuşi, mă simt împăcat că încă mă mai doare!
Aceeaşi Lume, o altă sferă
Deunăzi, i-am văzut mergând agale, ţinându-se de mână. Mi-au întrerupt stropii reci din duşul autocritic in care mă epuizam: “Trebuie să poţi! Hai, zâmbeşte! I-ai promis!…i-am promis!
Am tot furat din timpul de somn…
Clipesc des şi privesc flămând personajele de poveste de pe aleea din parc. Monocromia pleacă-furibundă şi muguri de culoare cotropesc gângurind ,universul.
Dimineaţă, într-un început mirobolant de toamnă. Mă scutur- stropii tropăie spre exit, murmurând reprobator. Soarele, încă în rochiţa-i galbenă de vară, mă reprimeşte în razele lui. Un miros de iarbă proaspătă îmi tropăie prin nări. Ciudat cum mirosul ierbii după ploaie e mereu acelaşi.
A trecut un an de când tristeţea mi s-a tatuat pe chip.
Ochii îmi evadează din gânduri şi se opresc pe aleea cealaltă : îi văd.
Merg lin, ţinându-se de mână. Statura le e dreaptă, deşi sunt plini de ani. Iarna le sălaşuieşte în plete dar în ochi le joacă vara, oglindită în Cerul Ei şi Pământul Lui. Îşi cunosc fiecare urmă de pas.
Se apropie. Devin agitat! Arunc într-un colţişor al genţii, ceasul de mână şi mă îndrept în sensul opus acelor de ceasornic.
Atârn de privirea lor…
Epilog
…sunt din nou începuturile Lumii…
Hotar după hotar îşi anunţă trezirea.
După o lungă şi impusă tăcere, strigătul Marelui Lup Alb fusese auzit. Un strigăt metamorfozat în cântecul aceleiaşi bătăi de inimă.
Lacrimile râd în ochii celor renăscuţi pe Pământul Lui Adam.
Credinţa dezrobise!
Zamolxis şi Hestia – nepieritori, îşi sfinţesc sorocul.
În memoria Fetei ce zâmbeşte – Hestia, cu dragoste prietenească, neostoită!
P.s …de un an bucuri Cerul; zâmbetu-ţi s-a transformat in stea şi noi aşteptăm ardent nopţile să ne răsari iar la fereastră. 
Pentru totdeauna , “sis” (lady) şi “bro” (siR)
